37 poezii

Unde este Ţara Părinţilor cu Inimi de Aur?


E acolo unde roua copilăriei
străluceşte pe toate florile
tristeţii
şi bucuriei

Acolo unde, în grădina secretă
a inimii,
o balanţă micuţă
poate să ţină în cel mai duios echilibru
o nucă de cocos
şi o frăguţă

Până la Ţara Părinţilor cu Inimi de Aur,
ai de trecut, nu-i uşor,
două ţări:
una de peste treizeci şi ceva de munţi,
alta de peste treizeci şi ceva
de mări

De aceea, chiar nu ştiu
cine s-ar mai încumeta
să bată o cale atât de lungă,
în afară de tine
şi de inimioara aceasta - de aur -
a ta







Eu de ce nu sunt tristă ?


Tu nu eşti tristă
pentru că tristeţea celor mici
o poartă pe spatele lui un arici

Ţepii lui –
când te întâlneşti cu el să îi spui
şi să-i mulţumeşti... cât poţi tu de frumos –
sunt tristeţile copiilor
aruncate de suflet pe jos

El doar vine şi se tăvăleşte,
în nopţile fără stele şi fără lună,
prin tot felul de tristeţi
adunate în mai mult de o săptămână

Cu cele mai curate, sau cu cele mai vii,
îşi înlocuieşte, pe pipăite,
ţepii pierduţi
în vitejeştile bătălii

Când o să-l găsim pe domnul arici,
să-mi aduci aminte de tot ce ţi-am povestit
azi, aici

Nu aş vrea să uit
să îţi arăt - numai ţie -
câteva tristeţi dintr-o altă
fericită copilărie








Lacrimile sunt toate la fel?


Ar dori ele să fie -
mai ales cele de tristeţe
cu cele de bucurie

Şi cum să nu le placă
să se înşire asemeni unor mărgele
la ochişorii căprui
şi albaştri
ai fetiţelor mele?

Dar eu nu o să le permit

Niciodată !

Mai bine le plâng, una după alta,
atunci când vreau să mi se pară
că sunt
supărată

Mai ales că
uneori trebuie să ştii
şi altfel decât tine cum este
să fii









Ce este o poezie?


Este o mărgică de bucurie

cam aşa, ca mărgica pe care, după perdaf,
a găsit-o găinuşa babei
în praf

Să nu crezi că e vreo turmă de vaci,
ori vreun sac cu bănet

sau că, dacă te-ai îmbogăţit cu o sută de cuvinte,
te transformi în cocoş sau
poet

Ci să crezi, atât - să crezi cu doi de e -
că o poezie
este întâlnirea ta, pe un drum prăfuit,
cu mărgica asta
de bucurie










De ce este aşa de parfumată o lăcrămioară?


Pentru că lacrima de fetiţă
este o floare cu adevărat
foarte rară –
nu orice lacrimă vărsată pe cale
are mireasma unor petale
O boare numai, şi este de ajuns
ca să afli că în adâncul sufletului
acestei flori ai pătruns,
ca să poţi prinde urma de rouă a unui fior
ce s-a încolăcit pe tristeţe
din zbor

Da, copila mea, un mărgăritar nu întâlneşti
la tot pasul în viaţa prin care călătoreşti,
de aceea,
dacă o să-ţi iasă vreodată înainte,
tu să îi dăruieşti micuţei cârlionţate
numai două cuvinte

Nu îţi spun care, nu îţi spun cum,
ci doar că, pentru ea, sunt singurele cuvinte
din lume
care au şi înţeles

şi parfum










Cine pictează curcubeie pe cer?


Un pitic care înghite cu noduri
când vede că spre cer nu sunt poduri

Nici nu începe bine sezonul de ploi
că imediat piticii sunt traşi de bărbi
în noroi

Rareori când băieţei şi fetiţe
nu zăresc în şiroaiele de pe străzi
bărcuţe de hârtie, scufii decolorate
sau cizmuliţe

Aşa se face că un pitic
trebuia să uite odată şi odată cât e de mic
şi să se urce până la nori

pe o scară

cu acuarele la subţioară










Eu de ce nu m-am născut floare?


Pentru că nu ai mai fi avut în lume
asemănare –
şi chiar nu ştiu cât de extraordinar te-ai fi simţit,
draga mea,
printre atâtea buruieni care ar fi dorit,
locul, pe pământ,
să ţi-l ia

Dacă mă gândesc mult
la florile frumoase, ... dar pieritoare,
mi se face şi frică să îţi răspund

la-ntrebare

Hai, mai bine, să ne bucurăm de faptul
că eşti o fetiţă nostimă
şi deschisă,
ca o floare numită narcisă

Meditativă şi delicată,
precum o panseluţă în lumină
scăldată

Că ai obrazul unei petale de trandafir
şi privire de lăcrămioară,
timiditate de ghiocel şi, deloc nu mă mir,
avântul păpădiei… când zboară

Că parfumul tău de petunie
îl împrumută, seară de seară, o pijama,
în timp ce din zâmbet îşi extrag, matinale,
culorile,
o zambilă şi o lalea

Tu ştii că, atunci când te comporţi elegant
şi cuminte, ca o fetiţă,
îmi vine să te strig ... ‘Garofiţă’?

Iar când eşti neastâmpărată
şi fierbi de nerăbdare, ca un băieţel,
îmi vine să te strig ... ‘Muşeţel’?








Florile sunt prietene între ele?


Nu toate,
unele flori sunt atât de sclifosite, altele
atât de ciudate,
multe sunt nu doar egoiste, ori neînchipuit
de făţarnice,
ci de-a dreptul moarte de ciudă
pe cele răbdătoare
şi harnice

Unei flori îi trebuie nu doar dăruire,
fetiţa mea,
ci şi un car de noroc,
pentru a-şi afla în scurta ei viaţă
de floare obişnuită
o prietenă cuminte ori una
deşteaptă foc

Dar când se găsesc,
o, când se găsesc,
stau toată ziua îmbrăţişate

şi mai multă culoare în petala lor
nu se poate

şi mai multă bucurie într-un buchet
n-ai să vezi
decât atunci când, într-o zi,
se vor scutura peste inima ta
pomii îndrăgostiţi
din livezi







Ce înseamnă să iubeşti?


Să iubeşti înseamnă să creşti
fără să se piardă ceva
din inima ta

Dacă nu crezi, poţi să te întorci
la anii de dinainte
şi-o să simţi că dragostea unei mame
niciodată nu minte

Să iubeşti, fetiţa mea, înseamnă să auzi,
chiar cu mâinile pe urechi,
de la orice depărtare,
cum ticăie inimile fiinţelor mici
într-o Inimă mare

Să înţelegi pe câte limbi bodogăneşte
un ceas
despre timpul nesfârşit al iubirii
care de trăit ne-a rămas

Să iubeşti e basmul cel mai frumos
din cărticelele tale
nemaipomenit ilustrate

Singura poveste pe care,
dacă ai grijă să îţi păstrezi
sufletul de copil,
poţi oricând să o transformi
în realitate






Cine dansează pe un fir de iarbă
cu Regina Nopţii?


Un greier, priveşte:

Un greier veşnic îndrăgostit,
fără somn...
Un greier ce şi-a amanetat chitara
pe un titlu de mare domn

Un greier naiv, optimist din fire,
pentru care viaţa nu e trudă la câmp,
ci ... plutire.

Un greier boem,
mistuit de-un vis, cam plăpând...
Cufundându-se zile fără număr
în punerea pe note a unui poem
de un rând

Un greier trecut, inevitabil, prin multe,
atâta învăţând :
să danseze, să cânte,
să se asculte

Suplu, ager, brun, pomădat,
învârtindu-se prin saloane elegante
în fracu-i lucios
şi uzat

O, un greier cum doar greierele,
din cupa florii, iubirea ştie să o deguste,
subtil,
el, care a sedus vlăstarele cele mai nobile
în paşii unui cadril

El, care face distincţie între un parfum
şi altul,
între un giuvaier şi un fals

Iată-l,
dansând cu însăşi Regina Nopţii,
pe firu-i de iarbă,

un vals...









Cine a inventat sunetele?


Un sunet l-a inventat -
pe vremea când furculiţele nu ştiau
să danseze frumos în farfurii -
o mâna de fetiţă care a tremurat
de teamă să nu fie prinsă la masă
născocind melodii

Alt sunet,
cu primul foarte potrivit,
l-a inventat năsucul unui băieţel cam...răcit,
bun suflător de vise în batista mototolită
la vreme aspră
şi necăjită

Imaginea ceşcutei de porţelan
nu aş vrea s-o răstorn,
dar am auzit că un sunet minunat
l-a creat muşcătura unui copil înfometat
dintr-un corn,
şi abia apoi plescăitul de plăcere
la amestecarea în ceai
a linguriţei cu miere

Însă cele mai multe şi incredibile sunete
le-au inventat
cei care nici măcar nu au ţinut în braţe
vreun instrument,
de aceea, fiindcă mereu i-am auzit şi apreciat
nu pot să nu spun nimic de

marele

şi

inegalabilul lor talent









Cine mângâie florile când sunt supărate?


Vântul este cel care mângâie
pe catifelaţii lor obrăjori
supăratele flori

Doar vântul,
ce adie câteodată atât de uşor,
încât aproape stârneşte
curenţi de invidie
printre umbrele colorate ale fluturilor
în zbor

Şi totuşi, chipul lui cel adevărat
nicio floare nu îl zăreşte -
niciuna nu ştie
dacă vântul e trist atunci când o mângâie,
ori dacă zâmbeşte

De aceea, florile supărate
se înveselesc … doar pe jumătate

Norocul lor este că, din când în când,
se întâmplă să le mai iasă în cale
şi câte o fetiţă ca tine,
dăruindu-le puţin parfum
din inimoara ei ... cu patru petale










Melcii de ce nu se grăbesc niciodată?


Pentru că lumea este prea minunată
ca să o parcurgă în mare viteză

Şi apoi,
dacă se întâlnesc cu o pioneză -

una care stă toată ziua cu vârful la soare
ca să vadă cum trec pe deasupra
căsuţele umblătoare?

Dar melcii nu se grăbesc
şi pentru că, înaintea nopţii eterne,
aşa li se pare lor mai firesc:

să apuce să lase în urmă o dâră luminoasă
pentru stelele
fără casă









Ce este un Univers?


- Un Univers este o casă
în care stelele stau împreună la masă
şi luminează frumos
şi mănâncă aproape tot
şi mama lor nu se supără dacă nu mai pot

- Un Univers e o carte mare,
din care răsfoieşti puţin la culcare,
apoi adormi
şi descoperi că nimeni n-a scris
în cartea asta de ultimul vis

- Ba nu, un Univers e o maşinărie ciudată,
care nu se opreşte din mers
niciodată,
fiindcă-n Inima lui e un ticăit,
pe care, cine se teme când rămâne singur,
eu cred că l-a auzit











Care este cea mai sensibilă floare?


Cea mai sensibilă floare
eu cred că este aceea pe care o doare
gândul greşit că nimeni nu o iubeşte -
aceea care stă pitită în umbra altor flori
şi vorbeşte:

Pe mine, nimeni nu o să poată
să mă strângă în braţe vreodată!

Oare, dacă n-aş avea în trup nici un spin,
asta m-ar durea mai puţin?

De mâine, niciodată nu mă mai ofilesc
pentru toate câte mă necăjesc!

Hei, drumeţe,
ai la tine vreun leac de tristeţe?

Nu m-a auzit, nu-i nimic,
altă dată nu îi mai zic!

Ce frumoasă eşti tu, albăstriţă,
dacă aş fi copil, te-aş face o coroniţă...

Of, iar nu-mi dă pace o amintire ciudată:
se făcea că mă mângâie o frunte însângerată...

Gata, surioarelor, la culcare,
eu rămân să privesc Carul Mare!







De ce se face mereu noapte?


Pentru ca îngerii noştri păzitori
să facă între ei schimb de iubire
şi şoapte

Doar noaptea,
de pe cea mai apropiată stea nedescoperită,
câte un spiriduş astronom
în căsuţa lui din vis
te invită

Uneori,
adormiţi cu nasul în flori,
viteji licurici rătăciţi de cete
se trezesc la bătaia speriată a inimii
unei fete

Noapte, copila mea, se face mereu
şi pentru că zilei
îi vine întotdeauna atât de greu
să mai joace în horă
când de braţul ei se prinde
...cea de a douăzeci şi patra
oră







Ce fac toată noaptea stelele-n cer?


De exemplu,
unele stele-fetiţe
îşi cos, modeste, paiete aurii
pe rochiţe

Alte stele,
mari amatoare de brăţări şi inele,
bat constelaţiile până le cad flecurile
şi se sting în înalt
toate becurile

Câteva, în hălăţele
alb-sidefii,
ajută la naşterea cosmică
a galaxiilor de copii

Stelele-băieţei,
fără să poarte vreo vină,
îşi încrucişează,
asemeni celor mai bravi soldăţei,
spadele lor de lumină

Altele îşi iau schiurile în spate,
ca nişte comete
adevărate

Dacă dorul de stele o să te afle
şi pe tine, fetiţa mea,
trează,
o să vezi cum, în grădina cerului,
la capătul fiecărei priviri de copil
îmboboceşte câte o rază







De unde vine lumina?


Lumina nu vine de altundeva,
ci de acolo de unde un pitic a văzut încolţind
prima stea
în ghiveciul lui sferic,
plin cu spaime de întuneric


Lumina vine de la singura fereastră,
ce îngăduie soarelui să se deschidă ca o floare
în glastră,
şi, când ziua îi face vânt,
să îşi sufle tot polenul de aur
peste umbrele verzi dansând de pământ


Lumina vine, cu viteza ei, chiar din infinit,
crezând că a mai rămas în lume ceva neiubit -
de aceea, abia după ce se convinge
că totul, în culorile curcubeului,
a fost haşurat,
se întoarce
de unde-a plecat










Când începe o dimineaţă?


Când se rupe firul negru de aţă
pe care luna încearcă să înşire prea multe
stele,
pentru a se mai putea lăuda mării, în zori,
cu cele mai strălucitoare
mărgele

O dimineaţă începe când nimeni nu se aşteaptă
ca un soare - care nici măcar nu are picioare -
să cadă pe treaptă;
fără să-şi frângă însă vreo rază
până
înspre
după
amiază

Aşa începe o dimineaţă:

Cu o floare care se spală pe faţă,
suflecându-şi petalele colorate
până la înverzitele
coate

Şi cu o vrăbiuţă care se minunează
de faptul că lumea niciodată nu-i trează
când ea îşi execută săritura
dintâi
din corcoduş în cais, din cireş
în gutui

Important, până la urmă,
este că dimineaţa începe oricum
şi că, din calea frumuseţii ei,
nu se poate fugi

nicidecum









Unde se întâlnesc toate cântecele?


Toate cântecele se întâlnesc
acolo unde oamenii se iubesc,
acolo unde tăcerea este un copil care ştie
să pună pe muzică… orice poezie

Acolo sunetele fac tumbe şi salturi,
şi Înaltul este făcut din mai multe înalturi,
cât să primească fiecare
aripi colorate ce-l ajută să zboare

Cântecele se întâlnesc câteodată în herghelii
de cai albi cu pletele argintii
sau în palatele de dincolo de nori
unde spiriduşii învelesc în foiţe de lumină
bomboane de rouă pentru coşuleţul
cu zori

Dar tu trebuie să cauţi tărâmul acela,
numai tu, nimeni altcineva,
dacă vrei să te întâlneşti cu toate cântecele
... adunate în inima ta









Ce culoare are un zâmbet?


Asta e întrebarea mea preferată:
un zâmbet are o culoare
de fată

Pardon, un zâmbet are o culoare
de băiat - ce ameţită sunt,
am uitat

Sau, poate că n-am uitat nimic,
dar mă grăbeam să îţi zic
ceva de o ne_mai_po_me_ni_tă
importanţă:

Atenţie...la nuanţă!

Mie, de pildă, îmi place mult
zâmbetul copilăros care bate
înspre un roz palid
de soare
cu umbră violacee
în spate

Dar şi zâmbetul acela matur,
de la mijloc de scufundare
în mare,
când nu mai contează nimic,
decât schimbul infinit

de culoare









Oamenii de ce se nasc atât de mici?


Oamenii se nasc atât de mici,
ca să îi poată da Dumnezeu
cu lipici -
pe toţi,
nu doar pe aceia mai înfipţi,
sau mai hoţi

Un strop pe guriţă, pe năsuc,
şi pe frunte,
să nu ştie la părinţi
să se-ncrunte

Un strop pe mânuţe, pe burtică
şi pe picioare,
să nu cadă din cer
când învaţă să zboare

Dar, poate că oamenii se nasc,
de fapt,
mici si drăgălaşi,
pentru ca din braţe să nu mai poţi
să îi laşi









De ce s-a născut Pruncul Iisus?


Pentru că Dumnezeu, draga mea copilă
este plin de dragoste
şi de milă:


Cum crezi că ar fi putut El să lase
netrăite de copii
Tainele sale frumoase?

Pentru că până şi brazii s-ar fi simţit
foarte trişti
şi neîmpodobiţi,
dacă Dumnezeu nu i-ar fi făcut,
la naşterea Fiului Său,
fericiţi

Pentru ca bucuriile
să aibă, în sfârşit, o soră...mai mare,
care să ştie să le îndrepte,
din când în când,
nimbul de sărbătoare

Dar eu cred că Pruncul acesta Sfânt
s-a născut pentru ca, prin inima Lui,
să se reverse adevărata Dragoste
pe pământ:

Dragostea mântuitoare,

Luminând, cel dintâi,
Chipul
unei Fecioare.








Fulgii de zăpadă ştiu să vorbească?


Numai în limba copilărească

Pe care şi fetiţă şi băieţel
o stâlcesc
aproape la fel

Încă nu se ştie de la cine
au învăţat fulgii de zăpadă să vorbească
aşa de bine

Cea întru totul nevinovată
de povestea aceasta, se pare,
ar fi doar profesoara lor...
de ninsoare

Eu, una, de când iau lecţii de mirare,
aici, pe pământ,
nu am mai văzut
pe cineva care să împartă
în atâtea milioane de albe silabe

un singur cuvânt








Câte cuvinte încap pe hârtie?


Pe hârtie încape un singur cuvânt:
Sunt!

Sunt un fel de copil pe care-l citeşti
în tine,
când te trezeşti!

Ba nu, sunt sunt om foarte mare
aşezat pe două picioare!

Un Pinocchio care a dat peste călimara
cu cerneală
şi scrie cu nasul,
la repezeală...

Ori, poate, un roboţel
cu o telecomandă stricată,
ce visează să zboare prin viitor
cu maşinuţa de altădată...

Dar tu…

Tu eşti cea mai clară dovadă că
pe această - albă - hârtie
“sunt” începe de la doi
şi trece de “mie”











Mă ajuţi să-i scriu lui Moş Crăciun o dorinţă frumoasă?


Dragă Moş Crăciun,

Numele meu este ... fetiţă
şi prenumele ... inimoasă

Îţi scriu printr-un fulg de zăpadă,
care, tremurând, m-a rugat
să-l trimit cu o dorinţă de copil,
spre tine, imediat

L-am trimis, dar, Moş Crăciun,
atunci când zăreşti un fulg mărunţel,
uite: atâtica,
să iei repede-repede din săculeţul lui
scrisorica

Chiar dacă tata mi-a zis
că o dorinţă de iubire se împlineşte
acolo unde, pe pământ,
o steluţă de argint se topeşte,

Eu nu vreau ca fulguşorul acesta de nea
să se topească

din cauza mea









De ce sunt albe ninsorile?


Pentru că, la sfârşit de an,
cu săpun de nea îşi spală hăinuţele murdare
toate culorile

Pentru că, oprindu-se în loc,
să întindă o mână de ajutor unui om de zăpadă
fără noroc,
nu există băieţel care să nu ştie
din câţi bănuţi de argint se încropeşte
o bucurie

Ninsorile sunt albe şi pentru că,
la rugăminţile fetiţelor inimoase,
aflând că sunt vii,
iarna a eliberat
toţi fluturii înfipţi de ger
în ace cu gămălii








De ce ţine ghiocelul capul în jos?


Un ghiocel ţine capul în jos
pentru că în sufletul lui
totul e atât de pur,
de frumos,
încât nici nu ar mai răsări
de sub plăpumioara sa de zăpadă,
de ruşine...
să nu se vadă

Un ghiocel
niciodată nu o să ştie
ce înseamnă patimă, ce înseamnă
mândrie -
e prea candid şi smerit,
uită-te la el,
ca să nu rămână toată viaţa...

un ghiocel









Există copii cuminţi?


Eu nu ştiu,
dar putem să întrebăm alţi părinţi:

O mămică de fetiţă,
care, şi cu ochii lipiţi de somn,
reuşeşte să ajungă
la grădiniţă

Un tată de băieţel ordonat,
în stare să găsească,
până şi în cea mai mare dezordine,
lucrul necăutat

Un părinte de copil nemaipomenit
de silitor,
care ştie că, atunci când te concentrezi
la joaca de după muncă,
orele trec cu mult mai uşor

Oho, şi mai sunt copii cuminţi,
după cum mi-au mai zis mie
nişte părinţi:

Un tată de băieţel rotofei,
pe care nu îl poţi convinge
să ducă la gură
ceva sărat, dar fără glazură

Sau o mamă de fetiţă plină de hărnicie,
pentru care, a vedea o pată pe haină,
e, până la un punct,
aproape o bucurie

Putem, fetiţa mea, dacă vrei,
să întrebăm pe orice părinte

Nu se poate să nu aibă fiecare,
bine ascuns în sufletul lui,
un copil

frumos,

deştept

şi cuminte










Cine este rege în împărăţia culorilor?


Rege, în împărăţia culorilor este un vis,
pe care, deşi toată lumea l-a văzut,
nimeni nu l-a descris,
un vis ce se aseamănă foarte mult cu al unei flori
zicându-şi regina nopţii
fiindcă aţipeşte în zori

Despre regele acesta s-a zvonit până departe...
S-au scris de la mii de cărţi
până la o singură carte -
una atât de colorată,
încât, fără puţină imaginaţie,
nimeni nu îl mai poate zări, în întregime,
vreodată

Dar mie mi-a spus un copil,
pe un ton foarte mândru,
dar şi foarte umil,
că, într-o zi, pe când îşi făcea de lucru
cu un caiet,
se trezi cum cineva îi şopteşte,
la urechea ascultătoare, încet:

- Să ai mare grijă când scrii,
regele culorilor e foarte supărat pe oamenii mari
şi pe cei mijlocii,
fiindcă, vezi, niciodată,
după ce o lasă pe veşmintele lui,
nu se mai întorc să şteargă
o pată









Care este cea mai mare faptă bună?


O faptă bună, fetiţa mea,
a fost atunci când ai mângâiat,
pe zdrobita lui cochilie,
un melc...
mai mult decât supărat

O faptă grozavă ai făcut,
mă tem,
şi atunci când ai dat furnicii
de pe un perete...
dumicatul tău de pâine cu unt
şi cu gem

Ce faptă minunată - îţi aminteşti? -
ai făcut atunci când te-ai rugat
pentru mine...
ca să te ajut să mai creşti

E drept, acum că ai crescut,
faptele bune s-au cam împuţinat,
dar au sporit, copila mea,
în iubirea care le face să fie

mari cu adevărat










Toate întrebările au răspuns?


Absolut toate

Dar numai dacă sunt nişte întrebări...
educate

Pentru că şi răspunsul, oricât de mic,
la fel a fost învăţat:
să nu se ivească niciodată...
neîntrebat

În altă joacă de idei,
după cum bine ştii,
cele dintâi întrebări la care soseşte repede
un răspuns
sunt întrebările ... de copii

Eu deja am înţeles
că, atunci când te întreb pe tine ceva,
răspunsul poate

foarte

foarte

foarte multă vreme

întârzia







Ce este o depărtare?


O cărare...

Pe care nu orice copil reuşeşte
să o străbată la fel de repede
cum gândeşte

---

Pe care oamenii iubitori
nu au trecut-o pe hartă,
anume ca să nu îi despartă

---

Pe care nici un suflet
nu poate să o şteargă
dacă în întâmpinarea aproapelui
nu aleargă

---

Dar mai ales pe care
nu o poţi parcurge până la capăt,
depăşind orice hop,
dacă inima ta nu are, printre altele,
şi un scop










La ce visează o floare de păpădie?


O floare de păpădie
visează la mai mult de o mie
de zboruri către lună
şi prin soare-napoi

Ba, visează câteodată că oameni ca noi,
ca mine şi ca tine, cu inimile pline
de fulgi nenumiţi ‘de zăpadă’,
o să-şi cânte bucuria înfloririi
în stradă

Tu nu ştii,
dar păpădiile nu se pot scutura
dacă o inimă mică nu îşi suflă
toată dragostea sa
peste părul lor necăjit de o adiere de vânt
în trecere pe la mijlocul prieteniei
dintre cer şi pământ









Unde se opreşte un Vis?


În lunga lui călătorie,
un Vis
se opreşte acolo unde porţile Imaginaţiei
s-au închis

Dar şi acolo unde,
în Împărăţia Dragostei Fără Hotar,
descoperă inimă după inimă
bătând... în zadar

Un Vis adevărat
nu se arată niciodată când eşti
obosit, ori pe cale
să aţipeşti –
aceea este doar o scurtă visare,
o călătorie ... înşelătoare


Tu să nu fii tristă:
sufletele de copii descoperă la timp
că un capăt al Viselor
nu există

Geniul lor de mici visători
permite chiar şi celui mai naiv gând
să se împlinească

înainte ca oamenii mari
din închipuire
să se trezească









Cât ţine o copilărie frumoasă?


O copilărie frumoasă
ţine cât stelele, mărunţelele,
mişună cereşte prin casă

Cât în povestea vieţii tale
există părinţi şi prieteni adevăraţi,
care nu pot îndura să o vadă
pe Cenuşăreasa cu rochia ponosită,
ori pe Albă ca Zăpada
cu ochii înlăcrimaţi

O copilărie frumoasă
ţine, cu aproximaţie, cam o veşnicie,
dacă ai grijă să îi faci,
când mai pierde câte un dinte,
o bucurie

Dar, cel mai mult, copila mea,
ţine atunci când nu trăieşti
în suflet cu dorinţa, ori doar cu teama

că o să creşti









Ţie de ce îţi este cel mai dor?


Mi-e dor de un prieten, atât,
de un suflet care să îmi ţină cerului de urât,
atunci când se întâmplă să mai picure
câte-o stea
în găletuşa de la cişmea

De lungi călătorii cu privirea
spre norii de altădată,
mâncându-şi poamele albastre
furate din sân,
la hotar de copilărie neîntrebată,
pe căpiţe de fân

Dor de o bucurie,
mai ceva decât străvezie,
cu vinişoare de lumină încâlcindu-se,
întotdeauna pe faţă,
deseori pe furiş,
în cel mai dulce păienjeniş

De ghicitul în visuri şi de ţinutul
de şase,
când linia inimii e întretăiată
de hotărâri curajoase,
când rămâi cu speranţa înnodată
de infinit,
acolo unde, în fiecare zi,
îşi mai serbează dispariţia
câte un copil
fericit