Unde este Ţara Părinţilor cu Inimi de Aur?
E acolo unde roua copilăriei
străluceşte pe toate florile
tristeţii
şi bucuriei
Acolo unde, în grădina secretă
a inimii,
o balanţă micuţă
poate să ţină în cel mai duios echilibru
o nucă de cocos
şi o frăguţă
Până la Ţara Părinţilor cu Inimi de Aur,
ai de trecut, nu-i uşor,
două ţări:
una de peste treizeci şi ceva de munţi,
alta de peste treizeci şi ceva
de mări
De aceea, chiar nu ştiu
cine s-ar mai încumeta
să bată o cale atât de lungă,
în afară de tine
şi de inimioara aceasta - de aur -
a ta
Eu de ce nu sunt tristă ?
Tu nu eşti tristă
pentru că tristeţea celor mici
o poartă pe spatele lui un arici
Ţepii lui –
când te întâlneşti cu el să îi spui
şi să-i mulţumeşti... cât poţi tu de frumos –
sunt tristeţile copiilor
aruncate de suflet pe jos
El doar vine şi se tăvăleşte,
în nopţile fără stele şi fără lună,
prin tot felul de tristeţi
adunate în mai mult de o săptămână
Cu cele mai curate, sau cu cele mai vii,
îşi înlocuieşte, pe pipăite,
ţepii pierduţi
în vitejeştile bătălii
Când o să-l găsim pe domnul arici,
să-mi aduci aminte de tot ce ţi-am povestit
azi, aici
Nu aş vrea să uit
să îţi arăt - numai ţie -
câteva tristeţi dintr-o altă
fericită copilărie
Lacrimile sunt toate la fel?
Ar dori ele să fie -
mai ales cele de tristeţe
cu cele de bucurie
Şi cum să nu le placă
să se înşire asemeni unor mărgele
la ochişorii căprui
şi albaştri
ai fetiţelor mele?
Dar eu nu o să le permit!
Niciodată !
Mai bine le plâng, una după alta,
atunci când vreau să mi se pară
că sunt
supărată
Mai ales că,
uneori, trebuie să ştii
şi altfel decât tine cum este
să fii
Cine a inventat cuvântul bucurie?
Credeam că secretul acesta
nu va fi dezvăluit niciodată
Ei bine, cuvântul bucurie l-a inventat -
ce poveste! -
o fată
Dar nu l-a inventat pe loc,
ci în timp,
cum stătea posacă la fereastra lumii
şi privea anotimp după anotimp
Aşa a văzut
că primăvara nu toţi oamenii înfloresc,
ci doar aceia care iubesc
Apoi că vara nu e niciodată pe sfârşite
dacă uiţi să dai uitării amintirile
fericite
Că toamna e atât de ciudată,
încât îndeasă roadele grele
în coşurile ticsite
ale culegătorilor de lumină din stele
Cât despre iarnă…
Când şi-a aşternut iarna zăpada ei
pe străzile de hârtie,
fata nu a mai putut să fie tristă,
s-a suit clopoţel în săniuţa gândului
şi a strigat:
Bucurie!
Ce este o poezie?
Este o mărgică de bucurie
cam aşa, ca mărgica pe care, după perdaf,
a găsit-o găinuşa babei
în praf
Să nu crezi că e vreo turmă de vaci,
ori vreun sac cu bănet
sau că, dacă te-ai îmbogăţit cu o sută de cuvinte,
te transformi în cocoş sau
poet
Ci să crezi, atât - să crezi cu doi de e -
că o poezie
este întâlnirea ta, pe un drum prăfuit,
cu mărgica asta
de bucurie
De ce este aşa de parfumată o lăcrămioară?
Pentru că lacrima de fetiţă
este o floare cu adevărat
foarte rară –
nu orice lacrimă vărsată pe cale
are mireasma unor petale
O boare numai, şi este de ajuns
ca să afli că în adâncul sufletului
acestei flori ai pătruns,
ca să poţi prinde urma de rouă a unui fior
ce s-a încolăcit pe tristeţe
din zbor
Da, copila mea, un mărgăritar nu întâlneşti
la tot pasul în viaţa prin care călătoreşti,
de aceea,
dacă o să-ţi iasă vreodată înainte,
tu să îi dăruieşti micuţei cârlionţate
numai două cuvinte
Nu îţi spun care, nu îţi spun cum,
ci doar că, pentru ea, sunt singurele cuvinte
din lume
care au şi înţeles
şi parfum
Cine pictează curcubeie pe cer?
Un pitic care înghite cu noduri
când vede că spre cer nu sunt poduri
Nici nu începe bine sezonul de ploi
că imediat piticii sunt traşi de bărbi
în noroi
Rareori când băieţei şi fetiţe
nu zăresc în şiroaiele de pe străzi
bărcuţe de hârtie, scufii decolorate
sau cizmuliţe
Aşa se face că un pitic
trebuia să uite odată şi odată cât e de mic
şi să se urce până la nori
pe o scară
cu acuarele la subţioară
Eu de ce nu m-am născut floare?
Pentru că nu ai mai fi avut în lume
asemănare –
şi chiar nu ştiu cât de extraordinar te-ai fi simţit,
draga mea,
printre atâtea buruieni care ar fi dorit,
locul, pe pământ,
să ţi-l ia
Dacă mă gândesc mult
la florile frumoase, ... dar pieritoare,
mi se face şi frică să îţi răspund
la-ntrebare
Hai, mai bine, să ne bucurăm de faptul
că eşti o fetiţă nostimă
şi deschisă,
ca o floare numită narcisă
Meditativă şi delicată,
precum o panseluţă în lumină
scăldată
Că ai obrazul unei petale de trandafir
şi privire de lăcrămioară,
timiditate de ghiocel şi, deloc nu mă mir,
avântul păpădiei… când zboară
Că parfumul tău de petunie
îl împrumută, seară de seară, o pijama,
în timp ce din zâmbet îşi extrag, matinale,
culorile,
o zambilă şi o lalea
Tu ştii că, atunci când te comporţi elegant
şi cuminte, ca o fetiţă,
îmi vine să te strig ... ‘Garofiţă’?
Iar când eşti neastâmpărată
şi fierbi de nerăbdare, ca un băieţel,
îmi vine să te strig ... ‘Muşeţel’?
Florile sunt prietene între ele?
Nu toate,
unele flori sunt atât de sclifosite, altele
atât de ciudate,
multe sunt nu doar egoiste, ori neînchipuit
de făţarnice,
ci de-a dreptul moarte de ciudă
pe cele răbdătoare
şi harnice
Unei flori îi trebuie nu doar dăruire,
fetiţa mea,
ci şi un car de noroc,
pentru a-şi afla în scurta ei viaţă
de floare obişnuită
o prietenă cuminte ori una
deşteaptă foc
Dar când se găsesc,
o, când se găsesc,
stau toată ziua îmbrăţişate
şi mai multă culoare în petala lor
nu se poate
şi mai multă bucurie într-un buchet
n-ai să vezi
decât atunci când, într-o zi,
se vor scutura peste inima ta
pomii îndrăgostiţi
din livezi
Ce înseamnă să iubeşti?
Să iubeşti înseamnă să creşti
fără să se piardă ceva
din inima ta
Dacă nu crezi, poţi să te întorci
la anii de dinainte
şi-o să simţi că dragostea unei mame
niciodată nu minte
Să iubeşti, fetiţa mea, înseamnă să auzi,
chiar cu mâinile pe urechi,
de la orice depărtare,
cum ticăie inimile fiinţelor mici
într-o Inimă mare
Să înţelegi pe câte limbi bodogăneşte
un ceas
despre timpul nesfârşit al iubirii
care de trăit ne-a rămas
Să iubeşti e basmul cel mai frumos
din cărticelele tale
nemaipomenit ilustrate
Singura poveste pe care,
dacă ai grijă să îţi păstrezi
sufletul de copil,
poţi oricând să o transformi
în realitate
Cine dansează pe un fir de iarbă
cu Regina Nopţii?
Un greier, priveşte:
Un greier veşnic îndrăgostit,
fără somn...
Un greier ce şi-a amanetat chitara
pe un titlu de mare domn
Un greier naiv, optimist din fire,
pentru care viaţa nu e trudă la câmp,
ci ... plutire.
Un greier boem,
mistuit de-un vis, cam plăpând...
Cufundându-se zile fără număr
în punerea pe note a unui poem
de un rând
Un greier trecut, inevitabil, prin multe,
atâta învăţând :
să danseze, să cânte,
să se asculte
Suplu, ager, brun, pomădat,
învârtindu-se prin saloane elegante
în fracu-i lucios
şi uzat
O, un greier cum doar greierele,
din cupa florii, iubirea ştie să o deguste,
subtil,
el, care a sedus vlăstarele cele mai nobile
în paşii unui cadril
El, care face distincţie între un parfum
şi altul,
între un giuvaier şi un fals
Iată-l,
dansând cu însăşi Regina Nopţii,
pe firu-i de iarbă,
un vals...
De ce tac florile?
Florile tac pentru că,
dacă ar şti că pot să vorbească,
din adevăr în neadevăr, ar începe
să se mândrească
La început cu mătasea obrazului,
cu rochiile elegante în care s-au îmbrăcat,
apoi cu înălţimea ori bondocimea lor,
sau cu spinul “nevinovat”
Dar florile nu ştiu că pot să vorbească
şi atunci se exprimă şi ele
prin parfumul tăcerii... ce ajunge până la stele,
prin culoarea neştearsă a tainei
ce le iese mereu si mereu de sub mâneca hainei
Să obligi o floare să vorbească,
atunci când ea tace, într-un fel, pentru tine,
arată că nu ştii din ce sămânţă a răsărit
şi că nici puterea cuvântului nu o cunoşti
foarte bine
Cine a inventat sunetele?
Un sunet l-a inventat -
pe vremea când furculiţele nu ştiau
să danseze frumos în farfurii -
o mâna de fetiţă care a tremurat
de teamă să nu fie prinsă la masă
născocind melodii
Alt sunet,
cu primul foarte potrivit,
l-a inventat năsucul unui băieţel cam...răcit,
bun suflător de vise în batista mototolită
la vreme aspră
şi necăjită
Imaginea ceşcutei de porţelan
nu aş vrea s-o răstorn,
dar am auzit că un sunet minunat
l-a creat muşcătura unui copil înfometat
dintr-un corn,
şi abia apoi plescăitul de plăcere
la amestecarea în ceai
a linguriţei cu miere
Însă cele mai multe şi incredibile sunete
le-au inventat
cei care nici măcar nu au ţinut în braţe
vreun instrument,
de aceea, fiindcă mereu i-am auzit şi apreciat
nu pot să nu spun nimic de
marele
şi
inegalabilul lor talent
Din ce este fǎcut cântecul pǎsǎrelelor?
Cântecul de pǎsǎrele
mie îmi pare fǎcut din multe sunete
mǎrunţele,
aşezate cu pliscul - întotdeauna cu un motiv -
pe firele de telegraf ale înaltului
portativ
Când nu este cip-cirip-ciripitǎ,
o partiturǎ poate sǎ rǎmânǎ nedesluşitǎ,
toate notele ei de veselie cereascǎ
deşirându-se în vǎzduh,
ca, apoi,
sǎ se risipeascǎ
Dar, din fericire,
pǎsǎrelele ştiu cel mai bine
cǎ notǎ cu notǎ un cântec se ţine,
tainǎ cu tainǎ şi zbor
cu zbor,
de la debutul emoţionant, la recitalul
încântǎtor
Cine mângâie florile când sunt supărate?
Vântul este cel care mângâie
pe catifelaţii lor obrăjori
supăratele flori
Doar vântul,
ce adie câteodată atât de uşor,
încât aproape stârneşte
curenţi de invidie
printre umbrele colorate ale fluturilor
în zbor
Şi totuşi, chipul lui cel adevărat
nicio floare nu îl zăreşte -
niciuna nu ştie
dacă vântul e trist atunci când o mângâie,
ori dacă zâmbeşte
De aceea, florile supărate
se înveselesc … doar pe jumătate
Norocul lor este că, din când în când,
se întâmplă să le mai iasă în cale
şi câte o fetiţă ca tine,
dăruindu-le puţin parfum
din inimoara ei ... cu patru petale
Ce secret are o picătură de rouă?
O picǎturǎ de rouǎ are un singur
secret,
şi pe acela ţi-l împǎrtǎşeşte
doar ţie
dar numai dacǎ te apropii încet
şi îi şopteşti versul preferat,
cules, cu emoţie,
dintr-o poezie
Crede-mǎ, nu se poate altfel,
nu se poate sǎ ştii
secretul unei picǎturi de rouǎ
dacǎ nu ţi-ai croit un drum
printre bucurii
dacǎ n-ai aflat, cu ochii în lacrimi,
despre tine, ceva
ce exprimǎ şi ea
De ce sunt fluturii coloraţi?
Fluturii pătrund în taina culorilor
atunci când se scaldă în ochii sinceri
ai florilor
Dar, pentru că în zbor
li se face cam dor,
(fiindcă aşa e un fluture, călător)
îşi strecoară, pe furiş,
în bagajul de pe aripioare,
şi câte un strop
din fiecare culoare…
Abia când obosesc,
stau o clipă în aer
şi se gândesc:
Oare de unde am luat
– şi se uită unii la alţii, curioşi -
culorile astea
care ne fac atât de frumoşi?
Melcii de ce nu se grăbesc niciodată?
Pentru că lumea este prea minunată
ca să o parcurgă în mare viteză
Şi apoi,
dacă se întâlnesc cu o pioneză -
una care stă toată ziua cu vârful la soare
ca să vadă cum trec pe deasupra
căsuţele umblătoare?
Dar melcii nu se grăbesc
şi pentru că, înaintea nopţii eterne,
aşa li se pare lor mai firesc:
să apuce să lase în urmă o dâră luminoasă
pentru stelele
fără casă
Ce este un Univers?
- Un Univers este o casă
în care stelele stau împreună la masă
şi luminează frumos
şi mănâncă aproape tot
şi mama lor nu se supără dacă nu mai pot
- Un Univers e o carte mare,
din care răsfoieşti puţin la culcare,
apoi adormi
şi descoperi că nimeni n-a scris
în cartea asta de ultimul vis
- Ba nu, un Univers e o maşinărie ciudată,
care nu se opreşte din mers
niciodată,
fiindcă-n Inima lui e un ticăit,
pe care,
cine se înfricoşează atunci când rămâne singur,
eu cred că l-a auzit
Cand se deschide liliacul?
Liliacul se deschide când cineva
este neînchipuit de aproape
de inima ta
Stea cu stea, până în zori,
liliacul se umple de lumină şi flori
în culorile pe care – ghici! –
i le-au dăruit, la plecare,
stânjeneii pitici
Dar cât de plin este liliacul
de viată şi bucurie,
aceasta, numai cine te cunoaşte
o ştie
Care este cea mai sensibilă floare?
Cea mai sensibilă floare
eu cred că este aceea pe care o doare
gândul greşit că nimeni nu o iubeşte -
aceea care stă pitită în umbra altor flori
şi vorbeşte:
Pe mine, nimeni nu o să poată
să mă strângă în braţe vreodată!
Oare, dacă n-aş avea în trup nici un spin,
asta m-ar durea mai puţin?
De mâine, niciodată nu mă mai ofilesc
pentru toate câte mă necăjesc!
Hei, drumeţe,
ai la tine vreun leac de tristeţe?
Nu m-a auzit, nu-i nimic,
altă dată nu îi mai zic!
Ce frumoasă eşti tu, albăstriţă,
dacă aş fi copil, te-aş face o coroniţă...
Of, iar nu-mi dă pace o amintire ciudată:
se făcea că mă mângâie o frunte însângerată...
Gata, surioarelor, la culcare,
eu rămân să privesc Carul Mare!
De ce se face mereu noapte?
Pentru ca îngerii noştri păzitori
să facă între ei schimb de iubire
şi şoapte
Doar noaptea,
de pe cea mai apropiată stea nedescoperită,
câte un spiriduş astronom
în căsuţa lui din vis
te invită
Uneori,
adormiţi cu nasul în flori,
viteji licurici rătăciţi de cete
se trezesc la bătaia speriată a inimii
unei fete
Noapte, copila mea, se face mereu
şi pentru că zilei
îi vine întotdeauna atât de greu
să mai joace în horă
când de braţul ei se prinde
...cea de a douăzeci şi patra
oră
De ce oamenii trebuie să doarmă mereu?
Eu cred că oamenii, mai ales cei mari,
trebuie să doarmă ca să nu uite să viseze,
căci, aşa, cu un ochi deschis,
vezi din viaţă doar jumătate de Vis,
iar cu amândoi, nu mai zic,
aproape că nu vezi niciodată nimic...
În somn, dacă te pricepi să dormi,
te duci până departe,
ca atunci când citeşti
şi uiţi că eşti într-o carte,
sau ca atunci când desenezi
şi crezi că te afli în vârful creionului pe hârtie
şi că dansezi...
Dar să ne întoarcem la Vis,
Şi să spunem că un somn adânc
este un neasemuit paradis,
în care ajung doar cei cu sufletul împăcat,
după o zi
de muncit cu adevărat...
Ce fac toată noaptea stelele-n cer?
De exemplu,
unele stele-fetiţe
îşi cos, modeste, paiete aurii
pe rochiţe
Alte stele,
mari amatoare de brăţări şi inele,
bat constelaţiile până le cad flecurile
şi se sting în înalt
toate becurile
Câteva, în hălăţele
alb-sidefii,
ajută la naşterea cosmică
a galaxiilor de copii
Stelele-băieţei,
fără să poarte vreo vină,
îşi încrucişează,
asemeni celor mai bravi soldăţei,
spadele lor de lumină
Altele îşi iau schiurile în spate,
ca nişte comete
adevărate
Dacă dorul de stele o să te afle
şi pe tine, fetiţa mea,
trează,
o să vezi cum, în grădina cerului,
la capătul fiecărei priviri de copil
îmboboceşte câte o rază
De unde vine lumina?
Lumina nu vine de altundeva,
ci de acolo de unde un pitic a văzut încolţind
prima stea
în ghiveciul lui sferic,
plin cu spaime de întuneric
Lumina vine de la singura fereastră,
ce îngăduie soarelui să se deschidă ca o floare
în glastră,
şi, când ziua îi face vânt,
să îşi sufle tot polenul de aur
peste umbrele verzi dansând de pământ
Lumina vine, cu viteza ei, chiar din infinit,
crezând că a mai rămas în lume ceva neiubit -
de aceea, abia după ce se convinge
că totul, în culorile curcubeului,
a fost haşurat,
se întoarce
de unde-a plecat
De ce sunt aşa de scurte zilele?
Zilele sunt scurte ca să poţi atinge
scopul călătoriei tale prin viaţă,
ca să te poţi trezi copil
în fiecare ultimă dimineaţă,
bucurându-te iar şi iar
de toate clipele de iubire primite în dar
Zilele sunt scurte ca să nu te risipeşti,
ca să pui astăzi o cărămida
şi mâine să tencuieşti
palatul faptelor bune în care vei locui
când zilele, tot mai scurte,
se vor sfârşi
Când începe o dimineaţă?
Când se rupe firul negru de aţă
pe care luna încearcă să înşire prea multe
stele,
pentru a se mai putea lăuda mării, în zori,
cu cele mai strălucitoare
mărgele
O dimineaţă începe când nimeni nu se aşteaptă
ca un soare - care nici măcar nu are picioare -
să cadă pe treaptă;
fără să-şi frângă însă vreo rază
până
înspre
după
amiază
Aşa începe o dimineaţă:
Cu o floare care se spală pe faţă,
suflecându-şi petalele colorate
până la înverzitele
coate
Şi cu o vrăbiuţă care se minunează
de faptul că lumea niciodată nu-i trează
când ea îşi execută săritura
dintâi
din corcoduş în cais, din cireş
în gutui
Important, până la urmă,
este că dimineaţa începe oricum
şi că, din calea frumuseţii ei,
nu se poate fugi
nicidecum
De ce soarele se trezeşte aşa devreme?
Soarele se trezeşte devreme
ca să învârtească o roată,
fără de care zilele şi nopţile nu ar exista
niciodată
În plus, îi place să se trezească devreme
ca să dea mâncare la pui -
grăunţe de viaţă din aurul lui
Apoi mângâie florile,
îşi scaldă razele în toate culorile
şi pictează câte o privelişte nouă
pe fiecare picătură de rouă
Soarele se trezeşte devreme
pentru că oamenii mari şi copiii
se grăbesc să meargă la munca lor,
şi, tocmai de aceea, nu se ştie
dacă nu cumva au lăsat să doarmă mai mult
ceasul deşteptător
Şi mai e şi cocoşul
care, în ruptul capului, nu l-ar ierta
dacă, prin absurd,
ar întârzia
De ce copiii nu sunt bătrâni?
Copiii nu sunt bătrâni
pentru că nu au când să îmbătrânească
Au prea multă treabă cu joaca
şi cu descoperirile lor minunate,
ca să primească timpul în vizită
şi să rămână, la despărţire, cu feţele supărate
Copiii au inima pe cât de liberă, pe atât de vie –
de aceea nici nu e de mirare că unii oameni mari
vor să se retragă, la bătrâneţe,
înapoi în copilărie
Unde cred că au lăsat deschis
gemuleţul din suflet care dă înspre vis
Mica ferestruică pe ale cărei zăbrele
suie sentimentele de cândva,
albastre şi pure ca nişte zorele
De ce mor frunzele?
Aşa galbene cum le vezi,
frunzele au curajul să cadă,
să se adune în grădini sau pe stradă,
să-şi aleagă cea mai iute pasăre migratoare
după care, în stoluri,
să zboare
Pentru că frunzele nu mor niciodată,
doar se despart, hotărâte,
de o lume uscată
Şi tare se mai grăbesc,
înfruntând arşită, vijelii, geruri şi ploi,
ca să-i aducă lumii
verdele înapoi
Unde se întâlnesc toate cântecele?
Toate cântecele se întâlnesc
acolo unde oamenii se iubesc,
acolo unde tăcerea este un copil care ştie
să pună pe muzică… orice poezie
Acolo sunetele fac tumbe şi salturi,
şi Înaltul este făcut din mai multe înalturi,
cât să primească fiecare
aripi colorate ce-l ajută să zboare
Cântecele se întâlnesc câteodată în herghelii
de cai albi cu pletele argintii,
sau în palatele de dincolo de nori
unde spiriduşii învelesc în foiţe de lumină
bomboane de rouă
pentru coşuleţul cu zori
Dar tu trebuie să cauţi tărâmul acela,
numai tu, nimeni altcineva,
dacă vrei să te întâlneşti cu toate cântecele
... adunate în inima ta
Ce culoare are un zâmbet?
Asta e întrebarea mea preferată:
un zâmbet are o culoare
de fată
Pardon, un zâmbet are o culoare
de băiat - ce ameţită sunt,
am uitat
Sau, poate că n-am uitat nimic,
dar mă grăbeam să îţi zic
ceva de o ne_mai_po_me_ni_tă
importanţă:
Atenţie...la nuanţă!
Mie, de pildă, îmi place mult
zâmbetul copilăros care bate
înspre un roz palid
de soare
cu umbră violacee
în spate
Dar şi zâmbetul acela matur,
de la mijloc de scufundare
în mare,
când nu mai contează nimic,
decât schimbul infinit
de culoare
De ce nu se vede sufletul?
Sufletul nu se vede
pentru că ne oprim cu privirea
acolo unde este mulţumită uimirea
Acolo unde mintea noastră
se minunează de cât de frumos
este omul văzut de aici, de prea-jos,
sau de cât de urât
poate să ni se pară
numaidecât
Dar sunt şi momente în care,
cu ochii închişi la frumuseţile trecătoare,
ne vedem unii pe alţii atât de clar,
încât nu mai avem unde să ne ascundem
şi nici cum să ne păcălim
Aşa de luminoase sunt sufletele noastre
atunci când iubim
Oamenii de ce se nasc atât de mici?
Oamenii se nasc atât de mici,
ca să îi poată da Dumnezeu
cu lipici -
pe toţi,
nu doar pe aceia mai înfipţi,
sau mai hoţi
Un strop pe guriţă, pe năsuc,
şi pe frunte,
să nu ştie la părinţi
să se-ncrunte
Un strop pe mânuţe, pe burtică
şi pe picioare,
să nu cadă din cer
când învaţă să zboare
Dar, poate că oamenii se nasc,
de fapt,
mici si drăgălaşi,
pentru ca din braţe să nu mai poţi
să îi laşi
Cine sunt eu?
Tu eşti un soare,
mic la început, apoi tot mai mare
Un punct luminos
care nu poate să ajungă pe cer
dacă nu se ridică de jos
Eşti o inimă vie
pe care Dumnezeu o hrăneşte cu bucurie
dar ea se întristează niţel
că nu toţi se bucură de bucurie la fel
Apoi,
eşti ceea ce ştii cel mai bine:
să fii un model pentru mine
Făcându-mă să visez că voi deveni
şi eu,
ca tine,
un soare,-ntr-o zi...
De ce s-a născut Pruncul Iisus?
Pentru că Dumnezeu, draga mea copilă
este plin de dragoste
şi de milă:
Cum crezi că ar fi putut El să lase
netrăite de copii
Tainele sale frumoase?
Pentru că până şi brazii s-ar fi simţit
foarte trişti
şi neîmpodobiţi,
dacă Dumnezeu nu i-ar fi făcut,
la naşterea Fiului Său,
fericiţi
Pentru ca bucuriile
să aibă, în sfârşit, o soră...mai mare,
care să ştie să le îndrepte,
din când în când,
nimbul de sărbătoare
Dar eu cred că Pruncul acesta Sfânt
s-a născut pentru ca, prin inima Lui,
să se reverse adevărata Dragoste
pe pământ:
Dragostea mântuitoare,
Luminând, cel dintâi,
Chipul
unei Fecioare.
Fulgii de zăpadă ştiu să vorbească?
Numai în limba copilărească
Pe care şi fetiţă şi băieţel
o stâlcesc
aproape la fel
Încă nu se ştie de la cine
au învăţat fulgii de zăpadă să vorbească
aşa de bine
Cea întru totul nevinovată
de povestea aceasta, se pare,
ar fi doar profesoara lor...
de ninsoare
Eu, una, de când iau lecţii de mirare,
aici, pe pământ,
nu am mai văzut
pe cineva care să împartă
în atâtea milioane de albe silabe
un singur cuvânt
Câte cuvinte încap pe hârtie?
Pe hârtie încape un singur cuvânt:
Sunt!
Sunt un fel de copil pe care-l citeşti
în tine,
când te trezeşti!
Ba nu, sunt sunt om foarte mare
aşezat pe două picioare!
Un Pinocchio care a dat peste călimara
cu cerneală
şi scrie cu nasul,
la repezeală...
Ori, poate, un roboţel
cu o telecomandă stricată,
ce visează să zboare prin viitor
cu maşinuţa de altădată...
Dar tu…
Tu eşti cea mai clară dovadă că
pe această - albă - hârtie
“sunt” începe de la doi
şi trece de “mie”
Mă ajuţi să-i scriu lui Moş Crăciun o dorinţă frumoasă?
Dragă Moş Crăciun,
Numele meu este ... fetiţă
şi prenumele ... inimoasă
Îţi scriu printr-un fulg de zăpadă,
care, tremurând, m-a rugat
să-l trimit cu o dorinţă de copil,
spre tine, imediat
L-am trimis, dar, Moş Crăciun,
atunci când zăreşti un fulg mărunţel,
uite: atâtica,
să iei repede-repede din săculeţul lui
scrisorica
Chiar dacă tata mi-a zis
că o dorinţă de iubire se împlineşte
acolo unde, pe pământ,
o steluţă de argint se topeşte,
Eu nu vreau ca fulguşorul acesta de nea
să se topească
din cauza mea
De ce sunt albe ninsorile?
Pentru că, la sfârşit de an,
cu săpun de nea îşi spală hăinuţele murdare
toate culorile
Pentru că, oprindu-se în loc,
să întindă o mână de ajutor unui om de zăpadă
fără noroc,
nu există băieţel care să nu ştie
din câţi bănuţi de argint se încropeşte
o bucurie
Ninsorile sunt albe şi pentru că,
la rugăminţile fetiţelor inimoase,
aflând că sunt vii,
iarna a eliberat
toţi fluturii înfipţi de ger
în ace cu gămălii
De ce ţine ghiocelul capul în jos?
Un ghiocel ţine capul în jos
pentru că în sufletul lui
totul e atât de pur,
de frumos,
încât nici nu ar mai răsări
de sub plăpumioara sa de zăpadă,
de ruşine...
să nu se vadă
Un ghiocel
niciodată nu o să ştie
ce înseamnă patimă, ce înseamnă
mândrie -
e prea candid şi smerit,
uită-te la el,
ca să nu rămână toată viaţa...
un ghiocel
Există copii cuminţi?
Eu nu ştiu,
dar putem să întrebăm alţi părinţi:
O mămică de fetiţă,
care, şi cu ochii lipiţi de somn,
reuşeşte să ajungă
la grădiniţă
Un tată de băieţel ordonat,
în stare să găsească,
până şi în cea mai mare dezordine,
lucrul necăutat
Un părinte de copil nemaipomenit
de silitor,
care ştie că, atunci când te concentrezi
la joaca de după muncă,
orele trec cu mult mai uşor
Oho, şi mai sunt copii cuminţi,
după cum mi-au mai zis mie
nişte părinţi:
Un tată de băieţel rotofei,
pe care nu îl poţi convinge
să ducă la gură
ceva sărat, dar fără glazură
Sau o mamă de fetiţă plină de hărnicie,
pentru care, a vedea o pată pe haină,
e, până la un punct,
aproape o bucurie
Putem, fetiţa mea, dacă vrei,
să întrebăm pe orice părinte
Nu se poate să nu aibă fiecare,
bine ascuns în sufletul lui,
un copil
frumos,
deştept
şi cuminte
Ce este o tumbǎ?
O tumbǎ este ceva absolut
minunat
un fel de a te rostogoli prin iarba copilǎriei
pânǎ când devii
intens colorat
Fǎrǎ o tumbǎ ghiduşǎ, adevǎratǎ,
rǎmânem îngheţaţi în albul
de altǎdatǎ
Fǎrǎ o tumbǎ înfioratǎ uitǎm
cǎ putem mereu
de la cap s-o luǎm
Dar, pentru a face o tumbǎ,
oricât de banalǎ,
trebuie şi ceva grǎdiniţǎ
înainte de şcoalǎ
Cine inventează poveştile?
Poveştile sunt inventate noaptea,
când, în jilţurile lor de argint,
stelele încep să se-aşeze,
de acei povestitori care nu pot să adoarmă
fiindcă nu au încetat să viseze
De acei oameni mari cu suflete de copii,
pentru care grădinile bucuriei
nu trebuie să rămână niciodată pustii
În inima lor, dragostea ia multe
şi alese înfăţişări,
iar cuvintele străbat, ca pe nişte dulci apropieri,
înspăimântătoarele depărtări
Te mai miri că zmeii, balaurii
ori vrăjitoarele fără dinţi
nu au nicio şansă în faţa copiilor
acestor Părinţi?
Care este cea mai mare faptă bună?
O faptă bună, fetiţa mea,
a fost atunci când ai mângâiat,
pe zdrobita lui cochilie,
un melc...
mai mult decât supărat
O faptă grozavă ai făcut,
mă tem,
şi atunci când ai dat furnicii
de pe un perete...
dumicatul tău de pâine cu unt
şi cu gem
Ce faptă minunată - îţi aminteşti? -
ai făcut atunci când te-ai rugat
pentru mine...
ca să te ajut să mai creşti
E drept, acum că ai crescut,
faptele bune s-au cam împuţinat,
dar au sporit, copila mea,
în iubirea care le face să fie
mari cu adevărat
Toate întrebările au răspuns?
Absolut toate
Dar numai dacă sunt nişte întrebări...
educate
Pentru că şi răspunsul, oricât de mic,
la fel a fost învăţat:
să nu se ivească niciodată...
neîntrebat
În altă joacă de idei,
după cum bine ştii,
cele dintâi întrebări la care soseşte repede
un răspuns
sunt întrebările ... de copii
Eu deja am înţeles
că, atunci când te întreb pe tine ceva,
răspunsul poate
foarte
foarte
foarte multă vreme
întârzia
Ce este o depărtare?
O cărare...
Pe care nu orice copil reuşeşte
să o străbată la fel de repede
cum gândeşte
---
Pe care oamenii iubitori
nu au trecut-o pe hartă,
anume ca să nu îi despartă
---
Pe care nici un suflet
nu poate să o şteargă
dacă în întâmpinarea aproapelui
nu aleargă
---
Dar mai ales pe care
nu o poţi parcurge până la capăt,
depăşind orice hop,
dacă inima ta nu are, printre altele,
şi un scop
La ce visează o floare de păpădie?
O floare de păpădie
visează la mai mult de o mie
de zboruri către lună
şi prin soare-napoi
Ba, visează câteodată că oameni ca noi,
ca mine şi ca tine, cu inimile pline
de fulgi nenumiţi ‘de zăpadă’,
o să-şi cânte bucuria înfloririi
în stradă
Tu nu ştii,
dar păpădiile nu se pot scutura
dacă o inimă mică nu îşi suflă
toată dragostea sa
peste părul lor necăjit de o adiere de vânt
în trecere pe la mijlocul prieteniei
dintre cer şi pământ
De ce Dragostea este importantă?
Dragostea este importantă
pentru că, fără ea,
lumea noastră, nu doar că nu ar fi fericită,
dar nici măcar nu ar exista
Dragostea nu este o floare,
ca s-o smulgi din pământ cu mâinile visătoare,
să îi sorbi parfumul şi s-o dăruieşti
cui n-o vrea
Dragostea este însăşi Grădina
din inima ta
Este singurul loc din fiinţă în care te întâlneşti
cu toţi aceia care nu adorm niciodată
pentru că o floare trebuie stropită cu adevăr,
una ferită de patimi,
alta, grijuliu, mângâiată...
De ce este iarba aşa de frumoasă?
Iarba este aşa de frumoasă
pentru că ea nu stă niciodată în casă,
pentru că respiră aerul foarte curat
pe care dimineaţa i l-a lăsat
Când noi încă dormim,
fiindcă începe o zi obositoare,
firul de iarbă se strâmbă deja la bobul de rouă
sau se duelează cu o rază de soare
Orice vrăbiuţă poate să dea mărturie
că firul de iarbă... aşa este el din copilărie
Deşi un fir, cu încă un fir,
atunci când adie vântul,
fac să pară că iarba mai are puţin
şi lasă în urmă pământul
Unde se opreşte un Vis?
În lunga lui călătorie,
un Vis
se opreşte acolo unde porţile Imaginaţiei
s-au închis
Dar şi acolo unde,
în Împărăţia Dragostei Fără Hotar,
descoperă inimă după inimă
bătând... în zadar
Un Vis adevărat
nu se arată niciodată când eşti
obosit, ori pe cale
să aţipeşti –
aceea este doar o scurtă visare,
o călătorie ... înşelătoare
Tu să nu fii tristă:
sufletele de copii descoperă la timp
că un capăt al Viselor
nu există
Geniul lor de mici visători
permite chiar şi celui mai naiv gând
să se împlinească
înainte ca oamenii mari
din închipuire
să se trezească
De ce scrii mereu?
De ce scriu mereu?
Fiindcă acesta e jocul meu
Aşa cum tu îţi iei jucăriile, creezi o lume
şi chiui de bucurie,
aşa aşez şi eu cuvintele pe hârtie
Mi-ar fi plăcut foarte mult să ştiu să mă joc
cu notele muzicale,
să creez ode bucuriei... sau simfonii,
dar nu mă pricep, aşa că, pe portativele caietelor mele
potrivesc în tăcere cuvinte zglobii
Uneori îşi aleg singure înfăţişare de flori,
alteori de spiriduşi năzdrăvani,
câteodată sunt zâne fără vârstă, ori uriaşi încărcaţi
de comori şi de ani
Până şi pe mine mă păcălesc -
de aceea, de foarte multe ori mă trezesc
dimineaţa devreme,
înainte ca lumea din somn să se scoale
Pentru că trebuie să aflu înaintea tuturor
ce mai pun şi astăzi cuvintele mele la cale
Cum trebuie sǎ fie o carte?
Sǎ fie frumoasǎ, fireşte,
asemeni celui care-o citeşte
Sǎ îi vorbeascǎ despre câte-n lunǎ,
în fiinţe şi-n stele,
tocmai fiindcǎ şi el s-a gândit - mult -
la ele
Sǎ-i aducǎ în minte, aproape,
taine de dincolo de ceruri, de munţi
şi de ape,
fǎrǎ sǎ uite sǎ lase ceva
adânc liniştitor
în inima sa
Cât ţine o copilărie frumoasă?
O copilărie frumoasă
ţine cât stelele, mărunţelele,
mişună cereşte prin casă
Cât în povestea vieţii tale
există părinţi şi prieteni adevăraţi,
care nu pot îndura să o vadă
pe Cenuşăreasa cu rochia ponosită,
ori pe Albă ca Zăpada
cu ochii înlăcrimaţi
O copilărie frumoasă
ţine, cu aproximaţie, cam o veşnicie,
dacă ai grijă să îi faci,
când mai pierde câte un dinte,
o bucurie
Dar, cel mai mult, copila mea,
ţine atunci când nu trăieşti
în suflet cu dorinţa, ori doar cu teama
că o să creşti
Ţie de ce îţi este cel mai dor?
Mi-e dor de un prieten, atât,
de un suflet care să îmi ţină cerului de urât,
atunci când se întâmplă să mai picure
câte-o stea
în găletuşa de la cişmea
De lungi călătorii cu privirea
spre norii de altădată,
mâncându-şi poamele albastre
furate din sân,
la hotar de copilărie neîntrebată,
pe căpiţe de fân
Dor de o bucurie,
mai ceva decât străvezie,
cu vinişoare de lumină încâlcindu-se,
întotdeauna pe faţă,
deseori pe furiş,
în cel mai dulce păienjeniş
De ghicitul în visuri şi de ţinutul
de şase,
când linia inimii e întretăiată
de hotărâri curajoase,
când rămâi cu speranţa înnodată
de infinit,
acolo unde, în fiecare zi,
îşi mai serbează dispariţia
câte un copil
fericit
Când se despart prietenii?
Prietenii se despart atunci când un copac
se scutură de petale
când continuă să se înalţe spre Dumnezeu,
dar îşi aleg altă cale
Prietenii se despart când vine timpul,
culege o clipă,
şi îi roagă, în şoaptă, să nu mai facă risipă
La început se întristează puţin,
dar înţeleg că aşa trebuie să fie:
să aibă grijă de dragostea din inima lor
şi de ultima fărâmă de poezie
Ca să nu o piardă,
cum se pierd toate frumuseţile,
atunci când alţi prieteni, nu ei,
îşi despart şi sufletele
şi vieţile...
Ce spune ploaia?
Mie îmi pare că ploaia
deapănă poveşti
Atât de multe,
încât puţini au răbdare să deschidă fereastra,
să inspire lung şi s-asculte
Puţini au curajul,
atunci când le cade o picătură de poveste
pe nas,
să o aştepte pe următoarea -
care s-ar putea să vină mai devreme,
ori mai târziu (după ceas)
Adevărul este că unele ploi
aduc cu ele
poveşti cam triste pentru gustul
zecilor de umbrele -
ce s-au colorat şi umflat în piept peste măsură,
numai ca să facă stropii mărunţi
să tacă din gură
Dar ploaia nu tace
Pic, pic, pic, pe ţiglă şi carapace
Pic, pic, pic pe parbrizele maşinilor
ce-şi ies grăbite în cale,
sau pe străzile cu sute de frunze
ce o iau fuguţa la vale
Pe ghiozdanele, pe ochelarii, pe şepcile
şi pe ce mai vrei,
ale şcolarilor cu o ploaie mai destupaţi,
sau mai măricei
Pic, pic, pic în şoşonii uitaţi
de bunici pe scară
pentru a nu mai ştie memoria câta oară
Şi iarăşi pic, după cum spune povestea să zic,
pe coarne de melci codobelci
şi pe ciupercile din burete
lipite atent
cu urechiuşele de perete
Când creştem, unde rămâne Copilăria?
Copilăria rămâne
unde se simte mai bine,
unde e liberă să creadă, să se joace,
să iubească mult,
pe oricine...
Ştii tu,
unde se adună licuricii
să pună la cale
un plan iscusit pentru luminarea
potecuţelor inimii tale
Unde spiriduşii din poveşti
se îngrămădesc să culeagă idei
pentru cum să-l crească mai departe
pe copilul iscoditor
pitulat printre ei
Unde florile ţes, din culori înrourate,
perdele
la fereastra ochilor înălţându-se
tot mai mult
către stele
O copilărie
nu supravieţuieşte într-o cutie,
printre nostalgii - poze vechi, flori presate,
ci acolo unde există
şi vor exista întotdeauna
suflete frumoase, vesele şi foarte
curate
De ce trăieşte macul atât de puţin?
Pentru că macul e floarea dăruirii de sine,
a clipelor trăite intens,
a umplerii sufletelor senine
de bucurie şi sens
Cu vârful unui spic de grâu
înmuiat în roşu de foc,
el îşi aşterne memoriile trăite pe loc
şi le înalţă pe aripi de catifea
în văzduh, undeva
Dar numai după ce ţi-a încredinţat
taina clipelor fără vârstă,
în orele de purpură ale uimirii fiinţei tale,
macul se scutură,
împăcat,
de ultimele
petale
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu